Cap I, partea a II-a

Partea a doua: Ora 21 și, evident, alte câteva minute

 

Canalul e în negru. Apa neagră a Styxului. Întunericul învingnd lumina. Ciudat, dar apa e liniștită, aproape nicioun semn de vânt în țara asta unde îți zboară umbrelele din mână în fiecare zi. De undeva se aude sirena unei mașini de poliție și câte un biciclist singuratic se duce spre casă. De la fabrica de cacao vine mirosul de… cacao. Prea mult, dar nici nu pot închid3e fereastra pentru că fumez. Aștept, poate îl văd pe Chyron trecând cu barca lui pe apa asta neagră.

Apăruse filmul Titanic și era boomul anului. L-am văzut și eu la rugămințile unei colege de facultate care îl văzuse deja de vreo enșpe ori și nimeni nu mai vroia să meargă cu ea la film. M-a impresionat scena cu orchestra care moare cântând până la final. În rest, în afară de recrearea naufragiului care a fost o chestie impresionantă, povestea lui Leo m-a făcut să zâmbesc superior. Mimam superioritatea, dar na, tinerețea își are regulile ei. La vreo sptmână, în Club A, aducând discuția spre film, mi-a explicat un nene de la altă masă, cred că era ceva profesor de regie, cum e cu apa neagră, styxul și alte metafore din astea cinematografice care să te facă să plângi peste pop corn. Mi-a rămas în minte doar faza cu apa neagră, styxul, Hades și compania. Am rmas cu ceva, zic… Acu văd titanicul cu alți ochi. Oricum nu mi-am schimbat părerea, grasa aia putea să-l lase pe Leo pe ușă, încăpeau amândoi.

Mi-e dor de pisicile mele. Sunt în România. Știu că nu sunt precum câinii, probabil dacă îmi aud glasul la telefon nu o să leșine de emoție sau o să se pișe pe ei. Dar sper totuși că își mai aduc aminte de mine din când în când, o imagine în ceața a unuia care i-a mângâiat cândva.

Pe canal trece o barjă. Văd doar luminile aprinse pe navă, nu disting numele. Apoi trece printr-un spot de lumină. O cheamă Napoleaon. Da, o cheamă. Am citit undeva că marinarii vorbesc  despre navele lor doar la genul feminin. Probabil în curând vor fi obligați să declare navele de gen neutru, să fie și ele trasgenderi sau cum le-o zice. Dar, uite că pe apa asta neagră a styxului, a trecut Napoleaon, un scurt moment de optimism și biruință. Asupra cui? A negurii ăsteia care ne-a cuprins.

Mi-a plăcut culoarea neagră. Na, eram rocker, tricouri negre, blugi negi etc. Asta până a murit tata. Pe urmă negrul a început să mă urmărească. Parcă mă bătea pe umăr și mă punea să-i plătesc cina. Acum caut tricouri în culori vesele, care or fi alea, de genul verdele râde mai mult la bancuri cu Bulă decât roșul. Alege albastrul.

Din păcate la hotel, echipamentul negru. Mă dispera, dar na, regula e regulă. La al doilea hotel aveam un tricou albastru, mă simțeam deja mai bine. Pe urmă a venit Molima și totul s-a dus ulii de suflet.

Deja e aproape de meizul nopții. O altă zi bate în geam, cum ar spune poetul. Dacă ar fi după mine, când aș auzi bătaia asta în geam aș închide fereastra și aș lua satârul în mână. Dar așa sunt eu mai ciudat.

Înloc să învăț olandeza, m-am apucat de poloneză. În ritmul ăsta uit româna. O să fiu Răduciou doi. Dar revin. Ja jestem.

Ascult Folk în carantină. Simt răsuflarea țării mele pe ceafă. Am un singur regret. Nu am ureche muzicală, voce și nici nu știu să cânt la vreun instrument. Dacă l-aș fi moștenit pe bunicul, tatăl mamei mele, ce voce avea. Dar ADN ul mi-a dat peste mână. Nice.

Pe canal mai trece o barjă. E deja târziu. E târziu și pentru mine. Cu niște chestii. Dar pentru cine e devreme?

Una dintre cele mai frumoase poezii din viața mea:

”Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie…
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
https://Versuri.ro/w/fw17
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul…”

 

Ștefan Augustin Doinaș. O poveste de dragoste mai demnă de Romeo și Julieta. Căutați pe Google, nu mai frecați facebookul.

 

FINE SECONDO TEMPO

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Cap. I, Primo Tempo

Lumea mea e o fereastră care se deschide spre exterior   CAP. I Partea întâi: Ora 15 și câteva minute...

Close