Cap. I, Primo Tempo

Lumea mea e o fereastră care se deschide spre exterior

 

CAP. I

Partea întâi: Ora 15 și câteva minute

 

Sunt liber azi. Am făcut curat, nu știu dacă e păcat să faci curat în Joia Mare. Aștept Paștele, e al doilea an când nu voi merge la Înviere, dar dată fiind situația nici în România nu se va merge.

În Olanda încă oamenii sunt destul de relaxați, ne evităm unii pe alții pe stradă, nu ne mai privim în ochi. Mie îmi convine, rar am privit oamenii străini în ochi.

Ascult de 4 ore același live pe Youtube cu folk românesc. Ce eram eu deprimat, m-am blegit și mai rău. Am trei beri în frigider, tutun, foițe, iar mai pe seară o să-mi fac o friptură. Iar de mâine înapoi la curățenie. Mâine va fi din nou azilul de bătrâni cu etajul în carantină de coronavirus. Costum, mască, ochelari, ne dezinfectăm ca disperații, mâinile devin ciudate la pipăit după atâta dezinfectat.

Mă deprimă foarte tare azilul ăsta. Bătrânețea e așa urâtă. Cel puțin partea asta care o văd ștergând cu alcool în stânga și în dreapta. Nemișcare. Să-ți aștepți mooartea nemișcat într-un scaun cu rotile. Pe fundal muzică populară olandeză, ce amintiri ale tinereții le rec prin cap acestor oameni? Câtă tristețe îi încarcă auzind melodiile tinereții lor și, uneori, într-un moment de luciditate să înțeleagă inevitabilul care-i așteaptă. Suntem plini de regrete, nimic altceva. Iubirea se duce, furia se duce, minciuna, adevărul, frate ți soră. Regretele rămân prinse de noi, vulturul care ne cigule din ficat până la final.

Gânduri de pandemie. Sunt norocos că încă ies pe stradă, iau aer. Cât am fost liber și-am stat în casă, m-am dat cu capul de pereți. Singurătatea mă mușcă de suflet. Zdrențe, fâșii de suflet aruncate ca niște umbre peste fiecare minut care trece.

Să-mi iau o bere, scuze un minut…

Cea mai ieftină, mă rog, nu cea mai ieftină. Bere. Nicio diferență. Strâmtorat cu banii, iar la sfârșitul lunii chiria. Să vedem, o rezolv sau o dau pe lângă poartă?

Cred că vecinii mei o să învețe liveul ăsta pe de rost, l-am pornit a treia oară. Plec ușăr cu căpuțu, clar.

Și ce, parcă am fost normal sau vreunul din voi. Pandemia asta scoate din noi ori ce e mai rău ori ce e mai bun. Optimism îmbârligat cu pesimism. K1 direct. Vedem care cui îi dă knock out. Nu puneți pariuri că nu se știe, poate o să fie X. Căcat, glumesc, n-are cum X.

”Iubita mea, aseară ți-am luat un munte”, îmi dau seama cum sunt dacă ascult muzică pe versuri de Păunescu. Dar ămi plaqce melodia asta. Mda, depresie, iată-l pe Vio. În Olanda sunt Vio. Viorel. Am plecat din România Lucian și-am ajuns aici Viorel. Vio.

Pe fereastra mea, care da, se deschide în exterior, văd canalul, Zaan-ul. Olandezii în bărci cu motor, mari, mici, trec din când în când în sus și în jos. De fapt de la dreapta spre stânga și invers. În paralel, pe pista de biciclete, tineri și bătrâni pedalează fără nicio durere în cur. Din când în când mașini și câte un scuter.

Au trecut și trei mașini de pompieri. Sigla pompierilor aici e un foc stilizat. Când am vzut-o prima dată mi-am amintit de Fahrenheit 451 a lui Ray Bardbury. Dacă s-ar arde toate cărțile din lume? Cât la sută din omenirea asta îndobitocită de facebook și alte labe digitale ar suferi? Și dacă am suferi, ne-am face câte un selfie pentru Instagram?

Dacă n-avean mașina stricată aș fi mers undeva, nu știu unde? Olandezii deocamdată sunt pe treaba lor, duminică erau parcurile full, ies și joacă fotbal, baschet, sunt pe treaba lor. Prim ministrul pare pe relax, ieri în Amsterdam în fața unui coffe shop trei olandezi fumau fericiți. Normal că fericiți. Cred că erau olandezi că ciripeau în dutch.

De când sunt aici, aproape doi ani, cred că pus cap la cap, am fumat jumate de joint. Nu mă pasionează. Și-am văzut ce fac drogurile din oameni aici. Mai ales când fumează de la 4-5 jointuri pe zi. Și mai combină și cu alcool. Pardaf total.

Au trecut doi băieți pe jet skiuri. La vita e bella. Ori încă n-au înțeles cum e cu virusul ori au găsit soluția de genul ne doare la bască, ce-o fi o fi. Să ne trăim viața tovarăși că mâine vin băieții cu ochi albaștri și ne saltă.

Uneori mă întreb dacă peste noapte ar veni comunismul cum l-am trăit noi în Est, peste Olanda, câți din ei s-ar arunca de pe podețe în canale. Da, știum, au avut partea lor de nasoleală în al doilea război mondial, dar cine n-a avut-o? Pe urmă au boierit-o. Noi stăteam capră la ruși, ei construiau catedrale, pardon, democrația. Ha, ha. Da, știu, cam slăbuța ideea asta, dar e vorba de gândurile mele pe pandemia asta, nu pretind că o să descopăr un nou concept filozofic sau leacul la chelia prematură.

Sunt fericit. Anul ăsta nu știu câți ani împlinesc. 45-46? Nici nu mai contează, am depășit ștacheta care era ștachetă. Boșorogus. Și da, am început să chelesc. Îmi piere frumusețea. Aia pe care n-am avut-o niciodată. Mă rog, nici muma pădurii nu sunt, dar până la Alain Delon e cale lungă. Sper să nu-și aducă aminte nimeni de ziua mea. Da, mama, sora mea, asta se subînțelege. Adevărul că și eu aflu de zilele unor prieteni de la facebook. Dar nu-mi vine să dau cu urări în ei. Pentru ce? Să le aduc aminte că trece timpul? Lasă-i să sufle și fără urările mele în lumănărelele de pe tort.

Cartea asta va avea opt capitole. Fix. Șapte capitole plus un epilog. Îmi plac epilogurile, se mulează pe partea mea de cabotin ce sunt. Da, să epatez cu finaluri sfâșâietoare ca în Casablanca când el o laqsă pe ea să plece, ca în Braveheart când Mel urlă Freeeedoooom sau ca în Shawshank redemption când Morgan are monologul ăla la final cu Pacificul albastru ca în visele lui. Marfă, nu?

Mi-e dor de hotelul unde am început să lucrez când am venit în Olanda. Dar știți cum e, nu apreciezi ce ai avut decât după ce s-a futut totul. Și deocmadată e futut totul. Artificii, șampanie. Pa naiba…

S-a făcut deja patru. Dacă n-ai trăit o noapte pe munte lângă foc… Cântă youtubele. Am trăit. Să—mi amintesc? Două nopți pe munte. Una lângă foc, ună pe o ploaie de îți intra sub piele.

Noapte de lângă foc. Nu-mi amintesc exact, aveam poate 10-12 ani. Tata mă luase în delegație, deci eram în vacanța de vară. După câteva zile, după ce au terminat de trasat viitorul drum spre sondele patriei, ne-am așezat sub stele la relaxare. Și băieții din echipăau făcut cel mai uriaș foc de tabără pe care l-am văzut vreodaă. Din când în când mai aruncau un braț uriaș de crengi uscate în foc și flăcările se înălțau uriaș înspre Cer. E tot ce-mi amintesc. Munte și foc.

Al doilea moment la Gura Diham. Tabără de corturi. Ploua nasol de tot, focul de abia pâlpâia și ăn fiecare seară se făcea de planton să nu vină ursul la corturi. Lângă focul care își dădea sufletul era Dragoș cu care eram de salut, salut și cam atât. I-am zis că stau cu el să nu-i fie urt. Am mâncat pateu pe felii de ăâine pe care le storceam de apă, am fumat Carpați fără filtru care ni se destrămau în mâini. Aqm rezistat eroic pe ploaia aia de rahat. Și de atunci am rămas prieteni buni. Și azi, poate unii se vor strâmba un pic, îl consider unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Ce crede el despre mine? Nu mă interesează să știu. E important ce cred eu. Nu mă mai inyteresează ce cred alții. Deja sunt prea old ca să-mi mai fac griji din astea de trei lei și patruzeci de bani.

FINE PRIMO TEMPO

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
În curând: Lumea mea e o fereastră care se deschide spre exterior

În această seară, ora 20, ora României, prima parte a primului capitol din ”cartea” la care scriu. Lumea mea e...

Close